Orga – instrument muzical complex care provine din it. organo; fr. orgue; engl. organ;
Istoric. Povestea originii se pierde undeva în negura adâncă a veacurilor și poate atinge punctul cel mai îndepărtat, la primul tub, în care, suflîndu-se s-a obținut un sunet. Se poate număra printre primitivii strămoşi ai orgii syrinx-ul, acel antic nai, reunirea unor tubulețe, cîte unul de fiecare sunet, instrumentele cu rezervor de aer (în genul cimpoiului) şi ceng-ul, denumit şi orga chinezească. Prima orgă? Ar fi prea îndrăzneț să se acorde unui singur om. Unii o atribuie lui Arbimede , alţii lui Ctesibios, mecanic şi bărbier grec, care a trăit la Alexandria cam cu vreo 150 de ani î.e.n. Numele celui de-al doilea e sigur legat, cel puțin de dezvoltarea orgii. Orga construită de Ctesibios se numea hidraul sau orgă hidraulică, fiindcă folosea presiunea apei pentru a apăsa rezervoarele de aer care vor trimite suflul în tuburi. Orga găsită printre ruinele oraşului Pompei ne arată că tuburile, şi chiar toată partea decorativă, erau din bronz. Orgile hidraulice, semnalate pînă în secolul al X-lea al erei noastre, sînt foarte reduse ca proporții, limitîndu-se la 8, pînă la cel mult 15 tuburi.
În anul 757, Pepin cel Scurt primeşte de la împăratul Constantin Copronimul o orgă, în genul acelora pe care Bizanțul le utiliza încă de cinci secole şi anume, orga pneumatică, la care aerul era trimis cu ajutorul unui burduf de mînă, distribuirea aerului făcîndu-se nu cu ajutorul clapelor ca azi, ci cu nişte taste late rudimentare, care se apăsau prin lovituri de pumn. Trecînd prin formele mici – orga portativă, orga po-zitivă — instrumentul devine fix, îşi înmulțeşte numărul tuburilor, care cresc în înălțime şi diametru, dînd impresia unei păduri de trunchiuri metalice şi de lemn. Apar pedalierul, registrele şi alte amenajări spre perfecționare, la care se adaugă decorativul bufet, masiv, ca şi arhitectura în care se integrează, dînd impresia unui adevărat edificiu muzical. Ultima fază, electrificarea (1865), înlocuieşte uriaşa grupare de comenzi, pîrghii, vergele printr-o centrală automată cu sute de cabluri, rezistențe, electromagneți etc., o adevărată uzină în slujba muzicii.
Descrierea instrumentului şi a funcţionării sale
De la început trebuie precizat că nu există două orgi identice. Totuşi, indiferent de variația amănuntelor, vom distinge cîteva părti comune. Simplificând totul la maximum, vom împărți orga în trei secțiuni: secțiunea sonoră, secțiunea pneumatică, secțiunea mecanică.
Secţiunea sonoră cuprinde tuburile foarte variabile ca dimensiuni, forme şi material. De Ia tubulețul de 10 mm pînă la tubul masiv de 32 picioare, toată gama intermediară se găseşte reprodusă în mii de tuburi de diferite forme : cilindrice, conice, dreptunghiulare, strîmbate la vîrf, largi şi înguste, deschise sau închise, găurite sau nu. Materialul din care sînt confecţionate este lemnul (stejar, nuc, arţar) şi metalul (cositor pur şi diferite aliaje ale acestuia cu plumb sau cu alamă). Tuburile sînt grupate pe familii, după modul de producere a sunetului.
Secțiunea pneumatică conţine plămînii uriaşi de care are nevoie orga. E vorba de burdufurile care pompează aerul în tuburi. Evoluţia lor ilustrează progresele ştiinţei, de la foalele primitive, acţionate manual, pînă la ventilatoarele electrice. Ele sînt în legătură cu o serie de rezervoare secundare, regulatoare, camere care înmagazinează aerul pentru a-l distribui la presiune constantă, prin nenumărate țevi şi conducte.
Secțiunea mecanică are rolul să execute comanda primită de la organist, distribuind suflul de aer tubului cu o anumită înălţime şi cu un anumit timbru cerut. Bineînţeles, aceasta este partea cea mai complicată şi mai dificilă a construcţiei instrumentului. Vom deosebi :
- consola, la care lucrează executantul respectiv. Aici se găsesc: manualul (claviaturile de mînă), care poate număra de la unul, la orgile mici, pînă la cinci rînduri de claviaturi, identice celor de pian, aşezate în etaje, fiecare acţionînd un anumit fel de tuburi şi deci o anumită sonoritate; pedalierul (claviatura de picior), care reproduce în mare, şi din lemn, clapele de la manual, pentru sunetele cele mai grave, la care se acţionează cu vîrful piciorului sau cu călcîiul; registrele sînt folosite prin intermediul unor butoane, comenzi de diferite forme şi funcţionări, menite să declan-şeze dispozitive care determină timbrul, adică intrarea în vibraţie a unui tub sau a altuia, de aceeaşi înălţime; diferite dispozitive (cuplele, pedalele metalice, rulourile) vin să completeze funcţionarea fie combinînd registrele între ele, fie închizînd sau deschizînd nişte jaluzele, fie legînd manualul cu pedalierul, în scopul obţinerii unor sonorităţi cît mai variate prin manevre cît mai comode şi simplificate din partea executantului.
- Aparatele, menite să stabilească legătura între clape şi supapele care dau drumul aerului în tuburile respective, conţin o serie de vergele şi pîrghii (la orga cu sistem mecanic) sau o serie de cabluri şi rezistenţe care duc la combinatorii cu electromagneţi (la orga cu sistem electric).
- Cutia cu suflu este un fel de ladă în care sînt fixate tuburile şi care primeşte suflul de aer. Ea se împarte în două: încăperea de jos, înzestrată cu supape, conţine aerul cormprimat, cea de sus îl primeşte ordonat, graţie supapelor, conducîndu-l pe diferitele canaluri şi baraje ale registrelor, de care dispune, spre tuburile unde s-a comandant, prin dispozitive foarte ingenioase.
Posibilităţi tehnice şi expresive. Întinderea remarcabilă a acestui magnific instrument este inegalabilă, epuizând întreaga scară muzicală. Instrument polifonic prin excelenţă, orga poate emite mai multe sunete deodată, dar se poate desfăşura şi pe trei planuri, simultan; mîna dreaptă, mîna stîngă şi pedalierul. Acordurile susţinute, placate, merg de la transparenţa fluidă, de la delicateţea aeriană de filigran pînă la masivitatea unui munte sonor, care domină totul prin măreţia, forţa de neclintit a unor sunete, care în forte au o consistenţă deosebită. În mare parte, tehnica pianului îi este comună – game, arpegii, diferite figuri ritmico-melodice, dar preferă şi îi convine o anumită sobrietate, mai ales în grav, unde desenele prea repezi îi sînt aproape imposibile. În ceea ce priveşte expresivitatea, ea este în parte mecanizată, stabilită prin registre. S-a spus că la orgă cîntă în primul rînd constructorul ei, pentru că el stabileşte în mare posibilităţile de expresie şi promptitudinea răspunsurilor la comenzile date. Executantului îi rămîne meritul de a le combina în modul cel mai potrivit, păstrind simţul proporţiei şi atmosfera cuvenită pasajului pe care-l execută. Unul din punctele dificile, a cărui fericită rezolvare determină valoarea unui organist, constă în faptul că el trebuie să ajungă la divizarea independenţei diferiţilor centri motorici. Dacă un pianist trebuie să se formeze pe o axă verticală, realizând independenţa mîinii stîngi faţă de cea dreaptă, un organist trebuie să adauge şi să opună şi una orizontală, şi anume, independenţa picoarelor faţă de mîini. Complexitatea intelectuală, necesară urmăririi atîtor planuri, a făcut din organist mai mult decît un executant, arta lui a stat în sfera compoziţiei prin improvizaţia proprie marilor organişti. În afară de modificarea de sunet, adusă de fiecare claviatură manuală, registrele fixează diferitele timbruri, fie imitînd pe cele cunoscute, fie creînd altele noi. Iată cîteva dintre ele: flaut, diapazon, contrabas, piccolo, violoncel, vioară, viola d’amore, vox celesta, oboi, fagot, clarinet, voce umană, corn englez, trompetă, trombon, tubă etc.
Rolul în orchestră. Dacă orchestra a fost comparată cu o orgă uriaşă, acţionată de zeci de interpreţi, orga poate fi şi ea reciproc comparată cu o adevărată orchestră, acţionată de un singur interpret. Şi totuşi ar fi o greşeală ca orchestra să încerce a imita orga sau viceversa, orga să încerce imitarea orchestrei. Orga are un specific pe care trebuie să şi-l cultive şi pe care, uneori, îl aduce în mijlocul orchestrei. În secolele XVII şi XVIII ea figura regulat în firava orchestră a epocii pe care o susţinea armonic. În orchestra modernă, orga apare fie cu rol concertistic, fie în piese cu sonoritate amplă — cor şi orchestră sau orchestră mare pentru a susţine punctele maxime, care ar necesita surplus de instrumentişti. În toate aceste cazuri intervine priceperea şi muzicalitatea organistului în dozarea intensităţilor care nu trebuie să acopere ansamblul, şi în alegerea timbrurilor, care să se alieze cel mai potrivit. Marea majoritate a partiturilor însă privesc orga ca un instrument de sine stătător.
CHIŞINĂUL MUZICAL 
buna
ApreciazăApreciază