//
Clarinet, Instrumente muzicale

Clarinet – instrument muzical


Clarinet imagineClarinet – instrument muzical cu ancie simplă, provine din ital. clarinetto, eng. clarinet, rus. klarnet

Istoric. Clarinetul s-a născut în jurul anului 1700, darorită constructorului J.C. Denner din Nürnberg, care perfecțio-nează în acest fel un vechi instrument specific francez, cunoscut sub numele de chalumeau, pe care italienii îl considerau derivat dintr-un alt instrument al lor, denumit ciaramellaInstrumentul inventat de Denner este totuşi primitiv şi cu puține posibilități. Numeroşi constructori urmează să-l perfecţioneze treptat, pentru a ajunge Ia sistemul lui Müller, căruia, ataşîndu-i-se sistemul Boehm (cunoscut de la flaut), să se obţină clarinetul modern şi agil de astăzi. Clarinetul este format dintr-un tub de vreo 67 cm, de obicei de abanos, în cea mai mare parte cilindric, iar la extremităti, conic, la care distingern: capul (obişnuit de ebonit), butoiaşul, corpul superior (al mîinii stîngi), corpul inferior (mîna dreaptă) şi o deschidere ca o pîlnie, denurnită pavilionCapul clarinetului, înzestrat cu ancie simplă, care se aşază în camera sa, unde se fixează printr-o legătură metalică cu şuruburi, produce sunetul provocat de suflul instrumentistului. În producerea sunetelor — mai ales a celor înalte intervine şi presiunea buzelor executantului, care scurtează astfel lungimea anciei şi favorizează producerea vibratiilor necesare.

cap

Butoiaşul, care la unele tipuri lipsea, serveşte la reglarea acordării instrumentului. Pe corpul superior şi inferior se găsesc orificiile astupate cu supape ce se mînuiesc prin sistemul de pîrghii de care am vorbit şi la flaut. Pavilionul serveşte la întărirea sunetelor, mai ales a ultimelor sunete grave. Întroducînd suflul prin capul instrumentului, ancia oscilează şi pune în vibraţie coloana de aer care, amplificată de tubul ce se lungeşte sau se scurtează prin închiderea sau deschiderea diferitelor orificii, produce sunetele cu timbrul respectiv. Pentru a acoperi cu succes o întindere cît mai mare, s-au construit clarinete de diferite dimensiuni: unele mici (acordate în la bemol), pentru sunetele înalte, altele mijlocii, obişnuite (în do, si și la), la care se adaugă clarinetul bas.

Posibilităţi tehnice şi expresive. Clarinetul are o întindere apreciabilă, care acoperă o regiune foarte utilizată în scara muzicală.

Întinderea scrisă este următoarea:

clarinet1 DO

Clarinetul în si bemol este cel mai utilizat, devenind, prin sonoritatea sa strălucitoare, favoritul soliştilor. Cel în la îşi găseşte utilizarea în anumite tonalităţi, pentru sunetele cele mai grave şi pentru o anumită sonoritate mai catifelată. Clarinetul nu sună la fel pe toată întinderea sa. Este, poate, cel mai puțin omogen dintre lemne, încât își face impresia după registre că sînt trei instrumente, reunite într-unul singur.

În registrul grav şi în forte, are o intensitate dramatică, amenințătoare, pătimaşă, de durere sau furie, care se poate transforma în nuanța de piano într-o sonoritate caldă, transparentă, dînd o plăcută senzaţie de fluiditate. În mediu e moale, discret, ajungînd aici să sune mai blînd, mai delicat decît un flaut, cu cîteva note dificile pe care bunii clarinetişti le corectează. În acut clarinetul devine strălucitor, pătrunzător pînă la țipăt. După flaut, clarinetul este cel mai agil dintre lemne, reuşind să intoneze cu mare uşurintă game, arpegii, salturi, triluri, desene complicate, alunecînd treptat (glissando) ca nici un alt instrument de lemn. Clarinetul este totodată şi cel mai expresiv instrument de lemn, în sensul că e capabil să redea cele mai diferite nuanțe, de la cel mai fin pianissimo la cel mai pătrunzător fortissimo, crescînd şi descrescînd treptat între aceste extremități.

Rolul în orchestră. În mod obişnuit se folosesc două clarinete, care ca şi flautele sînt utilizate, fie pentru întărirea coardelor, fie pentru a susține notele din acord, ce le revin, la înălțimea respectivă.

Cu funcție melodică, i se încredințează deseori pasaje de solo, în care se pun în valoare resursele expresive ale acestui instrument. De asemenea, glasul său este utilizat frecvent în ansamblurile muzicii de cameră.

Anunțuri

Discuție

Trackback-uri/Pingback-uri

  1. Pingback: Oboiul – instrument muzical | CHIŞINĂU MUZICAL - 17.06.2016

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: