Fagotul – instrument muzical

Fagotul – (ital. fagotto; fr. basson; germ. fagott; engl. bassoon; rus. fagot ). Fagotul derivă dintr-un vechi instrument din secolul al XVI-lea denumit bombard, cu aspect diform, înalt de vre-o zece picioare şi greu de mînuit, argumente care l-au determinat pe abatele Afranio degli Albonesi, din Ferrara, să conceapă către 1525 un nou instrument, în care corpul îndoit de mai multe ori dă impresia reunirii mai multor tuburi. În felul acesta, lungimea se scurtează şi mînuirea devine mai uşoară. Perfecționările s-au succedat pînă în a doua jumătate a secolului XIX, cînd trebuie să pomenim din nou numele lui Triebert (cunoscutul constructor al oboiului), care aduce şi aici cele mai decisive perfecționări spre fagotul modern.

Descricrea instrumentului şi a funcţionării sale. Fagotul este un tub divizat în două, a cărui înălţime atinge 1,32 m, din lemn de abanos sau palisandru. Deschiderea interioară a tubului este conică şi se prelungeşte în afară printr-o ţeavă subțire mai lungă şi curbată, la capătul căreia se găseşte ancia dublă. Pe tubul perforat sînt aplicate clapele şi mecanismul lor de manevrare, sistem Boehm, adaptat specificului fagotului. Funcționarea sa rămîne aceeaşi ca şi a instrumentelor anterior prezentate.

Posibilităţi tehnice și expresive. Fagotul acoperă partea de jos şi de mijloc a scării muzicale, pe următoarea întindere: 

Notele grave din prima octavă sună frumos, plin. Urmează apoi o octavă ingrată, pe care instrumentiştii buni o salvează. Octava a treia are o sonoritate excelentă, pe care virtuozii instrumentului obțin un timbru catifelat şi plin ca al saxofonului sau, în piano, ca al unui corn îndepărtat. Şcoala modernă a fagotului tinde să egalizeze toate registrele printr-o sonoritate echilibrată, caldă, rotundă, spulberînd imaginea de uscăciune şi asprime de care se vorbea înainte. În ciuda masivității sale, fagotul este foarte agil, evitînd totuşi încărcarea notelor cu accidenți (diezi sau bemoli) prea m ulți. De asemenea, nu rezistă suflului prea lung în registrele înalte, care oboseşte buzele instrumentistului. Realizează însă cu vioiciune şi facilitate salturi mari, game, arpegii. Multă timp, fagotul s-a bucurat de reputaţia că ar fi lipsit de eleganță, de distincţie, şi că în afară de intonaţia de serviciu, unde susţine cu mult folos dublarea coardelor, nu i se potriveşte decît nota de zefletmitor sau de caricatural, dacă nu de sinistru.

Graţie tehnicii noi ca şi avansurilor şi încrederii acordate de compozitorii moderni, rolul şi posibilităţile fagotului s-au dovedit surprinzător de variate şi bogate. În afara umorului sau a tragicului înspăimîntător, fagotul poate crea o imagine de plenitudine şi frumuseţe prin soliditatea başilor iar, în mediu şi acut, aduce o poezie şi un romantism care degajă şi exprimă uneori — în acut şi supra-acut — un sentiment de o tensiune.

Rolul în orchestră.

0 altă calitate deosebită a fagotului o constituie faptul că timbrul său se dovedeşte cel mai conciliabil din familia lemnelor. E vorba aici de posibilitatea fagotului de a se alia, de a-şi topi sunetul cu cel al unor instrumente din alte familii, fără a crea discrepanţe de timbru. Un instrument de care se apropie foarte bine este cornul cu care, în anumite circumstanțe, poate fi chiar confundat. De asemenea, se contopește perfect cu violoncelul. Date fiind caracteristicile enumerate, fie pe plan melodic, fie armonic, fagoturile, în mod obișnuit două, sînt printre instrumentele care cîntă cel mai mult, chiar dacă sonoritatea lor nu se remarcă totdeauna pe primul plan.

Surse:

1. Pașcanu, Alexandru. Despre instrumentele muzicale. – Buc. : Ed. Muzicală, 1980. – pag. 71-74.