Trompeta – instrument muzical

Trompeta – instrument muzical de suflat. Originea trompetei merge până la cele mai primitive instrumente de suflat şi cunoaşte o evoluţie similară, împletită cu cea a cornului. Trompeta provine din ital. tromba; fr. trompette; engl. trumpet; rus. truba, la început semăna cu flautul, chiar nu se deosebea de acesta decît în proporţii şi în materialul din care e confec-ţionată. Nici trompeta nu are un inventator. Am putea spune că natura înconjurătoare a pus-o la îndernâna omului, care a perfecţionat-o.

Trompeta, dreaptă la început, cu vremea se încolăceşte pentru a ocupa un spaţiu cât mai restrâns. Sunetul său nobil, măreţ, strălucitor, o face nelipsită de la diferite solemnităţi. Din cele mai vechi timpuri ea este prezentă acolo unde oamenii trăiesc în societate. Trompeta este mai mult decît un simplu instrument muzical, este un indice sonor al civilizaţiei. După multe şi variate modele, trompeta ca şi cornul s-a fixat la trompeta de cavalerie, trompeta naturală  (de armonie) şi trompeta cu pistoane (cromatică), instrumentul actual, care-şi datorează perfecţionarea aceloraşi Blϋhmel şi Stölzel, care au acţionat şi asupra cornului.

Descrierea instrumentului. La fel ca şi la corn, e vorba de un tub de alamă, conic, mai gros, cărui încolăcitură nu mai este în cerc, ci alungităv la un capăt, muştiucul la celălalt, pavilionul. Pistoanele au acelaşi rol de lungire sau scurtare a tubului, buzele la fel, provoacă vibraţiile.

Posibilităţi tehnice şi expresive. Trompeta ocupă în familia alămurilor etajul cel mai înalt al scării muzicale. Întinderea pentru trompeta în do este următoarea: 

Este cel mai agil instrument de alamă. Mai puternică decât cornul, trompeta se desfăşoară strălucitor, dominând orchestra cu orice desen melodic: game, arpegii, triluri, repetări de sunete într-o articulaţie foarte rapidă, care atinge maximum într-un efect special, aproape un răcnet, produs prin pronunţarea consoanelor: drrr… Pe lîngă sunetele obişnuite, trompeta foloseşte şi pe cele surdinate. Înfundarea se face fie cu mâna, fie cu instrumentul special (surdina). Putând să nuanţeze cu uşurinţă, trompeta se mlădiază de la o extremă la alta în exprimarea diferitelor stări sufleteşti şi colorituri.

Berlioz o caracterizează astfel în tratatul său de orchestraţie: Timbrul trompetei este nobil şi strălucitor şi se potriveşte ideilor războinice, strigătelor de furie răzbunare ca cîntării triumfurilor. Se pretează exprimării tuturor sentimentelor energice, mândre şi măreţe, majorităţii accentelor tragice. De asemenea, poate figura într-o piesă veselă, cu condiţia ca veselia să ia aici un caracter de pornire năvalnică sau grandioasă. Trebuie să remarcăm că, de atunci, resursele trompetei s-au dovedit şi mai bogate. Şcoala recentă a trompetei, exigenţele compozitorilor moderni, dezvoltarea şi dezinvoltura muzicii uşoare şi de dans au făcut din ea un instrument de o nebănuită mlădiere, putând să exprime, pe buzele unor valoroşi virtuozi sentimente intime, cu o fineţe, cu o insinuare şi o calitate de sunet care pe drept ne face să o considerăm vioara alămurilor.

Rolul în orchestră. Cele trei trompete, folosite curent în orchestrele simfonice, îndeplinesc atât rolul melodic, cât şi cel armonic. Ca şi la corni, rolul lor melodic a început din plin cu Wagner. Apariţia trompetelor se face de obicei în momentele de forţă şi de culminare, aducând lumina coloritului orchestral.

Trompeta bas este o trompetă mai mare care sună cu o octavă mai jos decît trompeta obişnuită.

Folosită de Wagner în Tetralogie, e-a nu s-a impus în orchestraţiile celorlalţi compozitori.