Cornul – instrument muzical de suflat

Cornul – instrument muzical de suflat din alamă, care provine din ital. corno; fr. cor; engl. horn; rus: valtorna;

Originea cornului, ca a tuturor instrumentelor de suflat, se pierde în urmă, până la primitivul tub de care vorbeam la flaut. Specificarea şi deosebirea au venit pe urmă. S-a suflat în frunză, în solz de peşte, în scoică, într-un corn de animal etc. Ne vom opri la ultimul caz, pentru că de aici a pornit evoluţia instrumentului pe care îl urmărim acum. Găurindu-se cornul unui zimbru, bivol, bou, berbec sau dintele de elefant etc., s-a obţinut un instrument robust şi sonor, emiţând, la început, un singur sunet, destul de puternic însă pentru a străbate codrii şi câmpiile, fie ca semnal de chemare, fie ca îndemn în luptă, în aţâţarea sau înfricoşarea animalelor la vînătoare etc., într-un cuvînt, un mijloc de întărire a omului în acţiunile sale din mijlocul naturii.  Prin diverse moduri de a sufla ca şi prin perfecţionarea primitivelor exemplare, s-au putut obţine mai multe sunete şi astfel nevoia de a cânta şi-a găsit mijlocul de a fi satis-făcută.

Treptat, cornul se construieşte din diferite materiale: alamă, bronz, fier, sticlă, argint etc. Cu nenumărate variante în formele pe care le ia, cornul este prezent la toate popoarele vechi (evrei, greci, români, indieni etc.). Românii îşi însufleţesc armatele cu orchestre întregi formate din instrumentişti care cântă din corni de aramă şi alamă. Se spune că Alexandru Macedon folosea în campaniile sale militare un corn uriaş, ale cărui sunete se auzeau de la zeci de kilometri.  

Un corn de fildeş (olifant) a devenit istoric şi celebru prin legenda care ne poveşteşte că Roland, nepotul lui Carol cel Mare, fiind încercuit în Pirinei (778), ar fi cerut ajutoruI împăratului, sunînd din cornul ce-l purta, într-un suprem efort, atât de încordat, încât arterele i-au plesnit ca şi cornul. Cornul metalic, de alamă, se impune din ce în ce mai mult, în decursul veacurilor, se consacră trei tipuri : cornul de vânătoare, cornul de armonie (natural) şi cornul cu ventile (cu pistoane sau cromatic) dintre care ultimele două intră în orchestră şi în istoria muzicii.

Descrierea instrumentului şi a funcţionării sale.  După cum se vede, cornul este format dintr-un tub de alamă, răsucit de mai multe ori (ca să nu ocupe prea mult spaţiu), având la un capăt muştiucul, iar la celălalt pavilionul . La cornul de vînătoare, tubul este continuu, fără putinţă de întrerupere. La cornul natural, de armonie, încolăcitura poate fi întreruptă prin detaşarea şi scoaterea unui fragment de tub. Acolo, se poate ataşa un tub de schimb (colac) care prin dimensiunile sale, lungeşte sau scurtează lungimea cornului, deci posibilitatea de a scoate şi alte sunete mai joase sau mai înalte. În consecinţă, la corn, înălţimea sunetelor se determină pe de o parte prin acţiunea buzelor (care măresc sau micşorează intensitatea coloanei de aer), pe de altă parte, prin schimbarea colacilor (care scurtează sau lungesc tubul, corpul instrumentului). Acesta este cornul folosit în partiturile clasice şi romantice până în a doua jumătate a secolului XIX. Funcţionarea şi rezultatele sale sânt reduse la un număr insuficient de sunete, cornul natural neputând dispune de toate treptele dintr-o gamă, ci numai de câteva. Din această cauză, desfăşurările melodice, tipice lui, sînt foarte reduse ca întindere şi rare ca apariţie în lucrările vremii, rolul său rămânând mai mult să susţină anumite acorduri, de unde şi numele de corn de armonie.

Compoziţia înaintează însă, creatorii simt nevoia glasului său în mijlocul orchestrei, Beethoven şi Weber mai ales combină câte două perechi de corni pentru a putea obţine sunetele necesare acestei partide. Pe de altă parte, constructorii se străduiesc să adapteze cornii noilor cerinţe, făcându-i mai compleţi şi mai mobili. E de remarcat invenţia lui Kolbel din Petersburg, care în 1760 adaptează cornului clape, asemenea celor de la instrumentele de lemn, iar la sfârşitul aceluiaşi secol, Haltenholf, în Germania, înzestrează cornul cu o pompă de culise pentru a regla intonaţia. În 1815, în Silezia, BLÜHMEL şi STÖLZEL dau la iveală invenţia care se va numi cornul cromatic sau cornul cu ventile şi anume cu două, urmând ca în 1819 alţi constructori să adauge al treilea piston. În ce constă folosirea pistoanelor şi care este avantajul şi progresul pe care îl aduc ? Tubul încolăcit al cornului este în legătură cu trei corpuri de pompă, în care acţionează nişte ventile care deschid sau închid comunicarea mai departe, după cum se apasă sau nu pistoanele în diferite combinaţii. În felul acesta se obţine, instantaneu, lungirea sau scurtarea tubului, care, prin combinaţii cu buzele executantului, pune la dispoziţie întreaga scară muzicală, în limitele in-strumentului.

Posibilităţi tehnice şi expresive. Cornul cromatic, consacrat azi, este acordat în fa şi are următoarele întinderi (scrisă şi reală):

La corn se pot emite mai multe feluri de sunete :

• deschis (obişnuit), când instrumentul vibrează liber cu pavilionul deschis
• bouché (înfundat), când instrumentistul introduce mâna în pavilion, astupîndu-l parţial cu efect de ecou şters, îndepărtat ;
• surdinat, când pavilionul se astupă cu o surdină (un trunchi de con din mucava sau alt material care amortizează parţial vibraţiile) cu o sonoritate stinsă, discretă, misterioasă. În cazurile în care se urmăreşte o sonoritate deschisă, la maximum de strălucire, se cere cornul cu pavilionul în sus. Între alte efecte speciale, cornul poate luneca (glissando) numai pe cîteva sunete. Graţie introducerii pistoanelor, cornul poate intona destul de uşor game de tot felul, arpegii, triluri. Poate ataca cu precizie şi vioiciune note repetate în diferite figuri ritmice cu o articulaţie clară şi pregnantă, mergând până la repetarea, ca un zbîrnîit a unui sunet (Flatterzunge) menţionat şi la flaut.

Cel ce avea să-i consacre revoluţia tehnică şi artistică, pe plan muzical, va fi Wagner, care, utilizînd în partiturile sale cornii şi celelalte alămuri cu pistoane, îi face să-şi desfăşoare din plin noile posibilităţi. În felul acesta, orchestra simfonică capătă un glas şi un aspect nou. Personalitatea cornului se remarcă din plin prin pitorescul şi poezia pe care le degajă, putând să treacă de la meditaţia discretă la durerea sfîşietoare, la eroicul generos şi festivul strălucitor. În evocarea naturii, el aminteşte sunetele îndepărtate ale strămoşilor săi, ca şi chemarea buciumelor şi tulnicelor noastre ce înfioară pădurile. Nu s-au scris multe concerte pentru corn, în schimb, rar compozitor modern care să nu acorde pasaje solistice pregnante acestui instrument, în paginile sale orchestrale sau ale muzicii de cameră.

Rolul în orchestră.  Cei patru cornişti, componenţi obişnuiţi  ai orchestrei moderne, s-au specializat în felul următor: cornii 1 şi 3 – sunetele înalte şi medii ; 2 şi 4 – sunetele joase şi medii. Departamentul lor formează o partidă perfect omogenă pentru susţinerea acordurilor, fie izolaţi, fie integraţi în restul alămurilor, sau ca fond, sau ca întărire a celorlalte familii (lemne, coarde) cu care se aliază cu multă mlădiere. După cum am mai arătat, cu Wagner alama începe o viaţă şi o carieră nouă. Această familie, care până atunci susţinea, în general, unele accente, arpegii şi acorduri, iese acum la iveală pe primul plan şi cântă, cu toată intensitatea răscolitoare de care este capabilă, marile sentimente ajunse la paroxism.

Vă propunem o crestomaţie pentru corn (clasa a V-a, şcolile muzicale),  cei interesaţi de mai multe documente de muzică tipărită despre corn, pot accesa catalogul electronic al BM şi link-ul: http://opac.hasdeu.md/cgi-bin/koha/opac-detail.pl?biblionumber=197042