Oboiul – instrument muzical

Oboiul – instrument muzical care provine din ital. oboe; fr. bautbois; germ. hoboe; rus. goboi

Istoric. Se pare că oboiul se trage din anticul aulos (instrument cu ancie la vechii greci) şi tibia (la români). Legendele atribuie diferitelor personaje, mai mult sau mai putin mitologice, inventarea lui, fără ca vreunul din ele să merite a fi luat ştiinţific în considerare. 

Mai degrabă instrumentul s-a născut firesc, anonim, neplasat în timp şi spaţiu, poate în mai multe locuri deodată. Unii l-au făcut din trestie, alţii, din tulpinile de orz, unii folosesc lotusul, alţii, oasele animalelor, de unde şi numele de tibia. Instrumentul, evoluat în nenumărate specii, era nelipsit în tragediile şi ceremoniile antice şi se pare că era cultivat cu ardoare în toate clasele sociale. Strămoşii oboiului sînt semnalaţi şi la egipteni, chinezi, arabi, perşi etc, iar sunetele lor – după mărturiile vremii sînt pătrunzătoare şi înspăimîntătoare, producând un puternic efect asupra auditorului. În evul mediu, instrumentele de suflat sînt reunite într-o singură denumire: par sufflacion. Trubadurii, truverii, jonglerii, menestrelii şi alţi muzicanţi medievali cîntau la tot felul de instrumente, cîteva desene îi surprind folosind oboaiele epocii respective. Multă vreme bautbois a fost denumirea acordată în general instrumentelor de lemn, treptat termenul s-a limitat numai la oboi. În orchestrele care încep să funcţioneze la curţile diferiţilor potentaţi, oboiul este mereu semnalat în mărturiile epocii, fie în concerte, fie în muzică de balet. Cu secolele XVIII şi XIX oboiul intră în faţa de perfecţionare şi cristalizare a tipului actual.

Descrierea instrumentului şi a funcţionării sale. Oboiul, a cărui înălţime măsoară vreo 60 cm, se compune dintr-o ancie dublă care printr-o mică ţeavă se leagă de corpul propriu-zis, de formă conică, înzestrat cu mecanismul clapelor, terminîndu-se jos cu deschiderea numită pavilion. La prima vedere sau de la distanţă, o persoană mai puţin iniţiată riscă să confunde oboiul cu clarinetul, ale căror forme nu prezintă deosebiri remarcabile. În acest caz, recunoaşterea şi deosebirea trebuie să se facă după capătul de sus al instrumentelor.

La clarinet, ancia simplă şi mai mare vine aplicată pe capătul instrumentului, care se continuă, în mod firesc, prin descreştere. La oboi, ancia dublă şi mult mai îngustă este despărţită de corpul instrumentului, de care se leagă printr-o ţeavă îngustă, ca la narghilea, caracteristică de altfel pentru toate instrumentele cu ancie dublă.

Prin introducerea suflului, cele două ancii care stau faţă în faţă, concave, lăsînd un gol între ele, vibrează, iar tubul amplifică sonoritatea, determinînd, graţie clapelor, înălţimea sunetelor, de altfel, prin acelaşi procedeu, tipic instrumentelor de suflat de lemn.

Posibilităţi tehnice şi expresive. Sunetele pe care le poate emite oboiul se  desfăşoară pe întinderea următoare: 

Sonoritatea oboiului este foarte pătrunzătoare, aceasta fiind o consecinţă a anciei duble, care provoacă un fel de bîzîit, o densitate, o consistenţă care-l face imediat remarcat. Într-adevăr, după cum s-a observat, parcă nici unul din instrumentele de lemn nu sună atît de „concret”, dacă se poate spune astfel ca oboiul. O altă caracteristică şi consecinţă a anciei duble şi a tubului conic este omogenitatea timbrului, instrumentul nemaifiind atît de diferenţiat pe registre. Poate în ultimele note ale registrului acut să se observe o oarecare deosebire. În ceea ce priveşte agilitatea şi viteza, posibilităţile sale tehnice sînt întrucîtva mai restrînse decît la flaut şi clarinet. Este de semnalat posibilitatea ce o are de a menţine îndelung sunetul, pentru că, pe ţeava îngustă, consumă puţin aer. Cu timbrul său nazal, de o mare fineţe în nuanţele slabe şi foarte pătrunzător în forte, oboiul devine de o duritate aproape răguşită şi aspră în ultimele sunete de jos şi de sus. Încă de la clasici, acest instrument a fost chemat să exprime pastoralul, rusticul senin, veselia naivă şi totodată, melancolia, durerea, suferinţa resemnată.

Rolul în orchestră. Ca şi celelalte instrumente de lemn, în orchestra simfonică obişnuită se utilizează două oboaie, care, pe lîngă rolul de a susţine armonia, au în primul rînd o frecventă misiune melodică. Caracterul din ce în ce mai descriptiv al muzicii moderne se sprijină din plin pe pregnanţa şi sugestivitatea pitorească a oboiului, care după cum am mai arătat dispune de o remarcabilă putere de detaşare şi reliefare pe plan sonor. Utilizat, de asemenea, în muzica de cameră, oboiul se afirmă şi ca solist în cîteva concerte special scrise pentru acest instrument.

Oboe d’amore. Este un oboi puţin mai mare, cu pavilionul sferic (cu o siluietă asemănătoare cornului englez) cântând ceva mai grav şi cu un timbru mai rotund, mai dulce, mai visător. Instrumentul a fost utilizat deseori de Bach în partiturile sale pentru acompaniament. Unii autori moderni, ca Richard Strauss şi Debussy au încercat reactualizarea sa în câteva din lucrările lor.

Pentru informaţii mai ample despre documentele de muzică tipărită din colecţia Filialei de Arte accesaţi următorul link: http://opac.hasdeu.md/ şi http://opac.hasdeu.md/cgi-bin/koha/opac-detail.pl?biblionumber=173596.