Pentru această perioadă istorică a orașului, sursele și argumentele, de altfel modeste în acest domeniu, ne informează despre continuitatea tradițiilor cultural-muzicale care existau și deschiderea lor largă către civilizația europeană. În cercetarea fenomenului dat, cercetătorul științific Aurelian Dănilă, în articolul „Enescu și cultura muzicală în Chișinăul interbelic” se referă la activitățile muzicale care aveaul loc în acea perioadă și care erau neglijate, pentru a nu se cunoaște despre ele și a nu se face prezentă năzuința adevărată spre cultură și muzică a populației băștinațe românești dintre râul Prut și Nistru. Un rol important în dezvoltarea culturii muzicale în Basarabia l-a avut compozitorul George Enescu, violonist, pedagog, pianist și dirijor român.
Aurelian Dănilă, doctor habilitat în studiul artelor, profesor universitar, membru al Academiei Europene de Științe și Arte
Urmează o istorie interesantă a evenimentelor care au avut loc la Chișinău, relatată de autorul Aurelian Dănilă.
…Mă voi referi în continuare doar la o filă din viaţa muzicală a Chişinăului interbelic, filă pe care este semnătura genialului compozitor, violonist, pianist, dirijor şi pedagog George Enescu, născut în Moldova de peste Prut, în satul Liveni, în 1881 şi decedat la Paris în 1955.
Cum a ajuns maestrul în Basarabia aflăm din scrierile ilustrului pedagog, ziarist, educator şi memorialist ardelean Onisifor Ghibu, care s-a stabilit cu familia la Chişinău la 12 martie 1917. Deja peste câteva zile el se pronunţă cu toată tăria că fiecare român este obligat să-şi servească poporul unde munca sa poate fi mai folositoare, mai necesară. Mişcarea naţională, bazată pe o nouă ideologie, dezvoltarea culturii, a Invăţământului, a ştiinţei, educaţia în noile vremuri ale Basarabiei au fost scopul vieţii neobositului cărturar şi pedagog.
S-au întâlnit întâmplător la Iaşi, în noiembrie 1917, la Marele Cartier General al Armatei. Povestindu-i maestrului despre înfiinţarea la Chişinău a Sfatului Ţării, Onisifor Ghibu îl invită pe George Enescu în capitala Basarabiei pentru a da un concert, „să vadă basarabenii, atât moldovenii cât şi ruşii, că avem şi noi artă şi mari artişti”. După o discuţie amicală, răspunsul a fost: ,,… îndată ce-mi va fi posibil, voi veni”. Iar la 17 martie 1918, redactorul-şef al cotidianului România Notiă primeşte o scrisoare cu următorul conţinut:
Mult stimate Domnule Ghibu,
Dacă n-am venit la Chişinău pân-acum, este că plănuiam în ascuns să vin c-o pleiadă de muzicieni, adică cu orchestră, pentru ca să vază-n Basarabia că la noi sunt multe elemente, şi bune, nu numai câte unul ici colea. Vă rog, să-1 primiţi pe delegatul meu, Domnul Profesor Jean Bobescu, care vă va comunica proiectele mele şi cărui vă rog, în numele artei noastre, daţi concursul D-stră nepreţuit, alături cu autorităţile militare şi civile din Chişinău: sfătuiţi-l, ajutaţi-l, precum aţi făcut-o cu toţi care ne-au precedat, şi-atunci buna reuşită e sigură.
Să trăiţi, şi toate sentimentele mele anticipate recunoscătoare şi devotate, George Enescu
Cu două zile înainte de primul concert susţinut la Chişinău de Simfonica din Iaşi, condusă de George Enescu, România Nouă din 23 martie 1918 scria:
Iată un nume atât de cunoscut şi de iubit dincolo de Prut, dar cu totul necunoscut în Basarabia. Prutul a fost, vreme de o sută de ani, un zagaz atât de puternic, încât a împiedicat aproape cu totul legăturile sufleteşti dintre fraţii de aceeaşi limbă. Moldovenii din Basarabia nu stiau nimic din tot ce se petrecea la românii din celelalte părţi; ei nu cunoşteau pe oamenii mari ai neamului, ba nici chiar pe aceia care au ieşit din mijlocul lor, ca de pildă A. Donici, Al. Russo, B. P. Haşdeu ş.a. George Enescu, neintrecutul artist, care va da zilele acestea trei mari concerte la Chişinău, este una dintre cele mai frumoase glorii pe care le-a dat până acum poporul român.
Numeroase afişe anunţau programele de concert. Primul, ce1 din 24 martie, a fost dat în folosul refugiaţilor transilvăneni. S-a cântat Uvertura Oberon de [Carl Maria von] Weber, Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră de P. Ceaikovski (solist Nicolae Caravia), Simfonia nr. 7 de Beethoven şi o piesă de Saint-Saens.
În al doilea concert, din 25 martie, tot cu maestrul Enescu la pupitrul dirijoral, s-a cântat Carnavalul de Paris de Svendsen, Concertul în La minor pentru violoncel şi orchestră de Klughardt (solist Flor Breviman), Dansul macabru de Saint-Saens (Socrate Barozzi la violină) şi Simfonia nr. 5 de Beethoven. Acest program a fost dat în folosul orfanilor soldaţilor moldoveni morţi în război.
Al treilea concert era programat pentru 27 martie. Afişele anunţau un recital de vioară susţinut de George Enescu. Adevărul e că recitalul, care cuprindea con¬certe de Ceaikovski şi Saint- Saens, Simfonia spaniolă de Lalo, a fost prezentat publicului în seara de 28 mar¬tie. Iată ce scrie în legătură cu aceasta Onisifor Ghibu:
Îmi mai rămase doar un sfert de ceas liber spre a mă putea repezi până acasă la George Enescu, pentru a-i aduce la cunoştinţă că recitalul său ur-mează să fie amânat pentru a doua zi …)
— Maestre, am venit să vă anunţ că concertul dv. trebuie să se amâne pentru ziva de mâine, dat fiind că…
Dar maestrul, nebânuind nimic din ce putea să fie la baza unei asemenea măsuri incomode pentru el, nu mă lăsă să isprăvesc vorba, ci mă întrerupse supărat:
Nu pot admite nici un fel de amânare, pentru nici un motiv. Asa ceva nu intră în obiceiul meu…
— Totuşi, maestre, de astă dată, veţi admite amânarea, şi încă veţi fi fericit că vi se dă un prilej ca acela de acuma pentru o amânare. Uitaţi despre ce e vorba: peste o jumătate de ceas Sfatul Ţării proclamă. unirea Basarabiei cu România şi în cin-stea acestui mare eveniment sala de concert va fi transformată în sală de banchet. Ca moldovean ce sînteţi, cred că vă bucuraţi văzând că vechea moşie a lui Ştefan cel Mare îşi începe procesul de reinte-grare, care sperăm că în curând să se completeze şi cu Bucovina. (O. Ghibu, Oameni între oameni, Bucureşti: Ed. Eminescu, 1990, p. 372-374.)
Apoi Onisifor Ghibu îi întinse maestrului gazeta unde era tipărită. Declaraţia de unire şi un articol în legătură cu evenimentul. Ghibu mărturiseşte că „maestrul citi cu ochii scăldaţi în lacrimi atât articolul, cât şi declaraţia de unire” şi-i spuse: „Bineinţeles că, în faţa situaţiei date, sunt de acord şi cu amânarea concertului şi cu România până la Nistru şi până la Tisa. Doamne ajută!” (Ibidem)
La 29 martie România Nouă scria: „Domnul Enescu, care ne-a făcut cinstea de a ne vizita ziarul, şi-a arătat nespusa bucurie pentru fericirea de a fi fost de faţă la proclamarea unirii Basarabiei cu Ro¬mânia”.
În ziarul România Nouă din 5 aprilie 1918, cronicarul I. Mateiu publică un material pe care îl considerăm foarte interesant, din care motiv vom cita câteva fragmente ce îl caracterizează pe marele ma¬estru, caracteristici ce ţin de sentimentele sale pentru Basarabia. intrebat fiind despre senzaţia încercată la trecerea Prutului, maestrul, oprindu-se o clipă, a răs-puns că a avut o simţire înălţătoare
Şi cred, zice maestrul, că lucrurile de aici inseamnă începutul sigur al ameliorării vieţii poporului românesc.
Trecând la impresia ce i-a lăsat-o Chişinăul sub raport muzical şi asupra felului cum au fost primite concertele simfonice, domnul Enescu mărturiseşte cu satisfacţie că a găsit un public amator şi doritor de lucruri frumoase, că din atitudinea ce-a observat-o se desface o notă de cultură serioasă. Maestrul a rămas foarte mulţumit de succesul concertelor, atât sub raport moral, cât şi material.
[…] Maestrul socoteşte indispensabil un conservator naţional la Chişinău întocmai precum e necesară o unversitate si un muzeu de artă românească. Basarabia, urmează maestrul, este pentru noi un juvaier în toate privinţele şi datoria noastră este să ajutăm prin toate mijloacele trezirea poporului la viaţa culturală şi artistică, căutând simpatia fraţilor noştri moldoveni şi facându-le tot binele de care au fost privaţi atâta vreme.
Însufieţit de-o mişcătoare iubire de neam, maestrul George Enescu a promis că va veni în Basarabia spre a coborî în toate centrele ei strălucirea fermecătoare a acestei arte eterne, pe care o minune a întruchipat-o în această expresie genială a poporului românesc.
Pentru a crea la Chişinău „un conservator şi o operă stabilă cu o orchestră bine organizată”, dar şi „pentru a da concerte de cvartet, George Enescu lasă în capitala Basarabiei pe Socrate Barozzi, Flor Breviman şi fraţii Constantin şi Jean Bobescu, acesta din urmă având însărcinarea să „Injghebe un teatru muzical”.
Cele trei concerte ale maestrului Enescu au dat un venit curat de 4931 ruble 25 cop., care s-a impărţit în trei părţi, dându-se o parte Fondului de ajutorare a refugiaţilor ardeleni şi bucovineni [din Basarabia], administrat de ziarul România Nouă, altă parte Societăţii Culturale „Făclia” şi alta Ministerului de Război basarabean pentru orfanii soldaţilor moldoveni morţi în război.
În urma acelor evoluări a fost înfiinţată Opera basarabeană, care la 6 august 1918 a prezentat primul său spectacol, „Faust” de Ch. Gounod, sub conducerea muzicală a lui Jean Bobescu, iar la 1 ianuarie 1919 s-a decis fondarea Conservatorului „Unirea”, al cărui director devine soprana Anastasia Dicescu, o perioadă primadonă a Operei din Cluj.
La 9 octombrie 1918, Enescu evoluează pentru a doua oară la Chişinău. Împreună cu pianistul Nicu Caravia. În Sala Clubului Nobilimii. Succesul a fost enorm. O analiză a programului o găsim în Cuget moldo-venesc (10.X.1918): Aseară, a fost concertul de vioară al maestrului George Enescu în sala Clubului Nobilimii. Acest concert nu este numai un mare eveniment artistic pentru iubitorii de muzică, ci un act mare patriotic din partea maestrului pentru toţi fraţii noştri basarabeni, care au avut fericirea să-l mai asculte si altă dată. Programul variat şi cu gust artistic caracteristic lui Enescu: „Sonata» de Haendel, în specialităţile de interpretare ale maestrului, a avut darul de la început să cucerească auditorii. Andantele „Sonatei” face impresia unui plânset şi coardele viorii, sub mâna maestrului, arătau sufletul compozitorului când si-a aştemut în notă durerea lui. Concertul [No. 1 in G minor, Op. 26] de Max Bruch a urmat imediat „Sonatei”. Acest concert, scris acum 35 de ani de către bătrânul profesor de la Berlin, şi-a găsit stăpânul adevărat în interpretare. Arabescurile primului motiv erau cântate cu atâta rotunjime de ton şi cu aşa uşurinţă tehnică, încât lumea se cufunda în valuri de armonii dumnezeieşti, fără a mai observa greutăţile tehnice. Andantele a smuls publicului aplauze delirante, care au durat aproape 10 minute. Allegro cu dublele sale genial compuse a fost executat de Enescu cu un deosebit antren. A urmat „Havanaise” de Saint-Sans. […] „Havanaise” nu e altceva decât o habaneră spaniolă, minunat intelectualizată şi admirabil compusă în stilul dansurilor pur spaniole. Enescu, amic bun cu Saint-Saffis, cântând odată la Conservatorul din Paris această bucată, compozitorul ei, într-o admiraţie nemărginită, s-a repezit şi i-a sărutat mâna în faţa publicului. Deci, nu mai pot vorbi aci despre dumnezeiasca interpretare a acestei piese. „Poloneza” de Weniawsky, extrem de dificilă ca tehnică, şi-a găsit în maestru deplina stăpână. Gama stacată de la primul motiv parcă era o castanietă. lovită în jurul jocului. Finalul excentric cu artistică amploare a ridicat sala în picioare. În „Preludiur şi „Allegro» de Pugniani, maestrul a adăugat, pe lângă marea sa putere de interpretare, şi o tehnică cu totul superioară în variaţiunile motivului. Nu mai vorbesc nimic de „Humoresques” de Dvorak. Care iubitor de muzică nu ştie că cel dintâi din lume care te transportă în feerie cu „Humoresca” este Enescu? A fost nevoit să o mai repete. Publicul nesăţios, ca întotdeauna când îl aude pe maestru, l-a decis prin ovaţii nesfărşite şi prin aruncare de flori să mai cânte şi „Siciliana» cu celebrul dans popular francez „Rigaudon” de Francoeur. Maestrul pianist, Nicu Caravia, un tovarăş nedeslipit al concertelor lui Enescu, şi de astă dată a dovedit că merită increderea ce-i acordă marele muzician la concertele sale. Cum am spus la începutul acestei cronici, românimea trebuie să considere concertul maestrului Enescu un act mare şi patriotic. Întregul suflet de artist al Românului este intruchipat în fiinţa maestrului. Prin celebritatea lui mondială ne-a dus numele României şi al Românilor în întreaga lume. De mentionat că articolul este semnat de un militar, şi anume locotenentul George I. Popa, care, se vede, avea şi studii muzicale. În genere, observăm că numeroase evenimente din cele mai importante ce aveau loc în Basarabia interbelică au fost organizate şi susţinute, atât material, cât şi spiritual, de militari, care, după cum foarte clar se vede din cronicile acelor timpuri, au participat activ la viaţa culturală sub cele mai diverse forme. La 8 şi 9 mai 1921 Enescu susţine la Chişinău două concerte, despre care muzicologul şi dirijorul Radu Urlăţeanu scrie în ziarul Dreptatea din 14 mai că Chişinăul a cunoscut zile de sărbătoare cu ocazia celor două concerte consecutive, date de George Enescu. Graţie lui şi geniului său muzical, poporul românesc s-a ridicat în faţa ruşilor, singurul popor care odată a cultivat arta aşa cum se cuvine. Aceste concerte au marcat sfârşitul manifestărilor artistice din anul acesta, şi putem spune fără înconjor că ele au fost punctul culminant. Arcuşul lui [al lui G. Enescu, n.n.] este de o lungime uimitoare, cât despre ton şi muzicalitate, ochii plânşi şi gene palpitânde vorbesc mai mult decât toate vorbele…
Despre concertele lui G. Enescu, R. Urlăţeanu scrie că „au fost pagini de istorie” şi că Preludiul de Bach, Rondo-ul lui Mozart, Romanţa de Beethoven si micile lucrări ale lui Kreisler au fost interpretate într-un stil şi o formă. impecabilă. Concertul lui Wieniawski, interpretat de minune, ceva mai rece decât Poemul lui Chausson, care, după mine, este un monument musical. Genul acesta ambiţios de concert pentru vioară prea are aerul de nobleţe. Câtă deose-bire însă între acel Concert si frumosul Poem de Chausson. Maestrul Enescu a ştiut să reliefeze libertatea formei, fără a contraria însă proporţia atât de armonioasă. Nimic nu a fost mai dureros decât sfârşitul visător al Poemului, unde muzicalitatea maestrului a reliefat numai muzica, lăsând la o parte orice descripţie, realizând numai o delicateţe de sentiment, de la care ne-am inspirat emoţiunea. Astfel cum a interpretat poemul, Enescu ne-a arătat câtă sensibilitate umană poate exista în expresia muzicală atunci când, pe lângă tehnică, pledezi şi o imaginaţiune de o fecunditate supraabundentă. Pentru a sfârşi, maestrul Enescu în aceste concerte s-a arătat ca un muzician de rasă. Interpretarea tuturor operelor a fost perfec-tă, numai pentru că are la îndemână acea facultate care-i permite de a acorda toate părţile dintr-un întreg, de a le ajusta într-un ansamblu echilibrat, acel „ne quid nimis”, talentul dublat de o serioasă cultură muzicală. Avem cuvântul de a fi mândri de el şi renumele şi succesul lui ne va aduce me-reu în suflet o caldă rază de bucurie.
În 1923 Enescu vine la Chişinău pentru trei concerte (23, 24 şi 26 mai), ca la 25 mai să fie primit membru de onoare al Societăţii Muzicale. La 25 mai, după un strălucit recital susţinut la Bălţi, Enescu vizitează Societatea Culturală şi de Binefacere ce-i purta numele.
În ianuarie-martie 1927, în 78 de zile, Enescu susţine 65 de concerte în Bucureşti şi 34 în alte oraşe ale României, printre care Bălţi (13 şi 14 martie) şi Chişinău (16, 17, 18, 19 martie).
La 20 martie George Enescu vizitează Conservatorul „Unirea”, condus de Anastasia Dicescu. Pentru ziarul România Nouă marele muzician şi-a expus impresiile despre progresele instituţiei, pe care o mai inspectase în 1923:
Am vizitat acum patru ani Conservatorul rusesc din Chişinău şi am constatat că forţele muzicale atunci erau superioare celor de la Conservatorul românesc. Astăzi însă, asistând la o producţie muzicală la Conservatorul românesc, am fost uimit de progresele făcute de acest Conservator în timp de patru ani. Mai ales m-a impresionat mult clasa de canto, în care sînt persoane cu un viitor strălucit şi care pot face chiar astăzi faţă străinătăţii.
Aici George Enescu a ascultat-o şi pe viitoarea celebritate Maria Cebotari. Exprimându-şi admiraţia şi faţă de corul Catedralei locale, Enescu susţinea şi ideea fiinţării unui conservator de stat, „precum e necesară în Chişinău o universitate si un muzeu de artă românească”.
Basarabia pentru noi, tot atunci sublinia maestrul, este un juvaier în toate privinţele şi datoria noastră este să ajutăm prin toate mijloacele trezirea poporului la viaţa culturală şi artistică, căutând simpatia fraţilor noştri moldoveni şi fa-cându-le tot binele de care au fost privaţi atâta vreme. Sunt gata să ajut opera aceasta cu toată căl-dura. (România Nouâ, 27 martie 1927.)
Menţionăm că la acea dată, 1927, în cadrul Conservatorului „Unirea” profesau personalităţi de înaltă clasă, majoritatea cu studii în Occident, la Moscova sau Petersburg.
In 1929, Enescu vine din nou la Chişinău, impreună cu N. Caravia, pentru a susţine patru concerte (8, 9, 10, 11 mai), după care urmează încă două evoluări la 29 şi 30 noiembrie 1936, ca peste un an, în 1937, la 22 şi 23 noiembrie, publicul chişinăuian să-l admire pentru ultima dată.
În Basarabia interbelică George Enescu a evoluat de peste 40 de ori — nu numai la Chişinău, dar şi la Bălţi, Cahul, Hotin, Tighina, Cetatea Albă. Târziu şi cu prea puţin entuziasm ne amintim de aleşii neamu-lui. Se dărâmă casa de pe strada Bucureşti 52 a fondatoarei Conservatorului şi a Operei noastre, Anastasia Dicescu, nu ştim nimic despre marii inaintaşi ai culturii noastre muzicale ca Eugenia Luci-Lucezarskaia, Giacomo Borelli, Lidia Lipkovskaia (pe casa de str. Şciusev 111, care a aparţinut Lidiei Lipkovskaia, ar trebui instalată o placă comemorativă); de aproape 15 ani s-a decis să fie ridicat monumentul Mariei Ce-botari pe strada ce-i poartă numele, vizavi de Palatul Republicii (în locul unui oficiu construit fără autorizare); de şase ani vorbim despre executarea Hotărârii Guvernului RM de a numi o stradă după numele Mariei Bieşu (s-a propus ca strada Maria Cebotari, după bulevardul Ştefan cel Mare în jos, pe lângă Operă, să fie redenumită cu numele marii noastre contemporane) şi multe alte chestiuni ar trebui să constituie un program de acţiuni ce ar vorbi despre o atitudine pe care au meritat-o marii noştri inaintaşi.
Şi George Enescu s-ar fi bucurat dacă ar şti că basarabenii s-au trezit de-a binelea şi încearcă să pună cultura în capul mesei.
Surse: Dănilă, Aurelian. Enescu și cultura muzicală în Chișinăul interbelic // Identitățile Chișinăului. Orașul interbelic : Materialele Conf. Internaț. „Identitățile Chișinăului. Orașul interbelic”, ed. a 5-a, 1-2 noiem. 2018, Chișinău, Rep. Moldova / coord. : Sergiu Musteață, Alexandru Corduneanu . – Chișinău : Arc, 2020 . – P. 138-141
Selecție de Anastasia Moldovanu
CHIŞINĂUL MUZICAL 