Muzica lui Piotr Ceaikovski în teatru și film




Compozitor, dirijor, pedagog și critic muzical rus.

180 de ani de la naștere

(7 mai 1840- 6 noiembrie 1893)

Piotr Ilici Ceaikovski este considerat unul dintre cei mai mari compozitori ai lumii, un reprezentant proeminent al romantismului muzical, și cel mai semnificativ compozitor rus al secolului XIX. Moștenirea lui este reprezentată prin cele mai diverse genuri: simfonii, opere, cantate, compoziții corale, muzică de cameră, piese pentru pian, suite etc. Opera compozitorului rămâne a fi o contribuție extrem de valoroasă în cultura universală. În acest context, se înscrie muzică pentru teatru liric și balet. Pe parcursul vieții a scris zece opere, dintre care cele mai montate sunt Evgheni Oneghin și Dama de pică, ambele în baza creației omonime a poetului rus A. S. Pușkin; trei balete, la fel cunoscute și montate în lumea întreagă. Era mereu în căutarea unor lucrări dramatice pe care să le simtă și să le trăiască ca pe ale sale proprii. Astfel de drame găsește în creația lui Pușkin, pe care decide să le valorifice. Compozitorul conștientiza dificultatea în crearea unei opere în baza romanului pușkinist, care era departe de genul scenic, dar el era îndrăgostit de chipul Tatianei, fascinat de poemul lui Pușkin și dorea să redea prin muzică trăirile personajelor. Opera Evghenii Oneghin o finisează în 1878 și de acum peste un an este montată pe scena Teatrului Mic din Moscova. Publicul a rămas fascinat de această interpretare a operei, nemaivorbind de expresivitatea muzicii. Prima montare a operei în străinătate a fost în 1888 la Praga, unde a dirijat însuși compozitorul.

Nici cineaștii n-au trecut indiferenți pe lângă operele compozitorului, așa regizorul Roman Tihomirov, cunoscut ca regizor de filme-muzicale, montează filmul-operă Evgheni Oneghin (1959, studioul Lenfilm), unde partiturile vocale sunt interpretate de vedetele Teatrului Bolșoi: Galina Visnevskaia, Larisa Avdeeva și Evgheni Kibkalo; și filmul-operă Dama de pică (1960) cu Oleg Strijenov în rolul lui Gherman (partitura vocală Zurab Andjaparidze).

Chișinău. Opera moldovenească. Operele lui P.I. Ceaikovski au fost montate și pe scena teatrului liric din Chișinău. Despre aceste memorabile montări găsim informații în monografiile lui Aurelian Dănilă dedicate Operei naționale. Pe întreg traiectul istoriei teatrului liric moldovenesc au fost montate opere semnate de compozitorul rus, începând din primii ani de existență a Studioului de Operă: „Printre realizările memorabile ale Studioului de Operă și de majoră importanță pentru dezvoltarea genului liric, se numără montarea în decembrie 1946 a spectacolului Evghenii Oneghin. Genială creație a lui P. I. Ceaikovski, deși zămislită pentru tinerii interpreți ai Conservatorului moscovit, s-a dovedit a fi mai apoi una din cele mai preferate creații ale multor teatre din lume, rolurile centrale fiind curios tălmăcite de artiști consacrați. (…) În 1947 Studioul de Operă a Conservatoriului este încadrat în Teatru muzical-dramatic, în urma căruia se naște Teatrul de Operă și Dramă cu trupe și orchestre aparte.

La 15 decembrie 1956, chișinăuienii au aplaudat evoluările artiștilor în una din cele mai serioase lucrări din clasica rusă – Evghenii Oneghin de Ceaikovski. Incontestabil, această premieră a însemnat un mare eveniment artistic, întregul colectiv de creație, anunțând parcă la modul cel mai serios că existenta unui teatru liric de sine stătător e posibilă și chiar inevitabilă. Dirijorul M. Șepper, regizorul G. Ghelovani (invitat din Tbilisi), scenograful B. Piscun, maeștrii de cor G. Strezev și B. Piker, maestru de balet A. Proțenko, dar și regizorul-șef aș teatrului Victor Gherlac au depus o muncă enormă la realizarea acestui spectacol. (…) Era primul spectacol în urma căruia s-au pus probleme serioase, la nivel profesionist. (…) Muzicologul N. Ilie scrie în ziarul Moldova socialistă: „Rezultatele arătate la premiera operei Evghenii Oneghin, ne încredințează, că teatrul pășește pe un drum drept, are cadre, perspectivă artistică și-i în stare să-și îndeplinească menirea de a duce în masele largi ale oamenilor muncii din republică forma cea mai înaltă a artei muzicale – opera” (Moldova Socialistă, 19 decembrie 1956). La 10 februarie 1973 are loc noua premieră a operei Evgheni Oneghin în montarea absolvenților conservatoriului din Leningrad E. Constantinova și D. Goia (primul dirijor național), care a fost supranumit spectacolul debutanților. Debutanți erau și unii interpreți ai rolurilor principale, alții erau la al doilea sau al treilea său rol. Anume după acest spectacol, a început să se vorbească și despre Mihail Muntean (în rolul lui Lenski), absolvent al Institutului de arte G. Musicescu.

La începutul anului 1985, Opera moldovenească mai reia acest spectacol de altădată Evgheni Oneghin, pentru a-l propune publicului în condițiile noii clădiri a Teatrului, dar și într-o viziune nouă, modernizată, am spune, deși principalii autori ai montării rămân aceiași: dirijorul Dumitru Goia și regizorul E. Constantinova. Li se adaogă scenografii V. Ocunev, I. Press, maestru de cor A. Movilă și coregraful A. Karpuhin. A fost o distribuție reușită. S-au produs atât interpreți cunoscuți, cât și tineri. Nervul spectacolului a fost însă Maria Bieșu. În jurul ei s-au concentrat toți artiștii, marea cântăreață povățuindu-i-i și prin propriu exemplu, obligând colegii să muncească cu toată dăruirea de sine în numele profesionalismului, al respectului față de spectator. Rolul Tatianei și de data aceasta i-a adus lauri binemeritați. Doar că acum publicul  i-a admirat nu numai excepționala voce, dar a rămas copleșit și în urma unui deosebit joc actoricesc”.

O altă operă a lui P.I. Ceaikovski în baza creației pușkiniste este Dama de pică (1890). O scrie, aflându-se la Florența, din inițiativa și la propunerea lui Ivan Vsevolojski, directorul Teatrului Mariinski, unde a și fost montată în același an. Și această operă s-a bucurat de popularitate și foarte repede a intrat în repertoriul teatrelor din Europa și America. Evident că și opera Dama de pică va fi montată de colectivul teatrului moldovenesc. Prima adresare la această creație a compozitorului va fi în 1965, când de acum se crease un colectiv puternic. „Cu soliștii de la acea vreme puteai îndrăzni să te apropii de orice creație a genului. Iată de ce opera Dama de pică de P. I. Ceaikovski era așteptată de critici cu mare interes și nerăbdare. În primul rând, Maria Bieșu: o Liză, pe care cine știe când o fi auzit-o cu vreo ocazie chișinăuienii ultima oară. Extraordinar de fină, emotivă era Liza-Bieșu. Și era doar un început de carieră. De grandioasă carieră.

Peste aproape două decenii, în 1983 opera Dama de pică de P. I. Ceaikovski este reluată într-o nouă viziune regizorală.

„Muzica o tălmăcise A. Samoilă, care era de părerea că în afară de excepționala Maria Bieșu, au fot bune Ludmila Aga (Liza) Vera Suricova și Irina Mișura (Polina). Va rămâne printre cele mai reușite roluri din istoria operei noastre și Contesa Tamarei Alioșina. Dintre interpreții rolurilor masculine, maestru l-a menționat pe Mihail Muntean și V. Mastițki (Gherman), B. Raicov, V. Dragoș, B. Materinco ș.a. Spectacolul a fost montat de Eugen Platon, scenografia îi aparține lui V. Ocunev, în coregrafia lui M. Gaziev”.

Stagiunea a XVIII teatrul a început-o cu opera Vrăjitoarea de P.I. Ceaikovski, una din cele mai rar înscenate creații ale compozitorului. Această operă a fost inspirată din drama lui Ippolin Spajinski, cu un conflict tensionat și personaje contradictorii. Compozitorul a văzut o ocazie bună de-a crea o tragedie muzicală. Deși critica i-a reproșat lui Spajinski că a supraîncărcat libretul cu acțiuni externe, muzica lui Ceaikovski a găsit modalități de a întruchipa toate elementele subiectului din Vrăjitoare, care a plasat-o printre cele mai bune creații ale compozitorului.

„Pe scara de valori, această realizare a regizorului Eugen Platon, dirijorului A. Mocealov, maestrului de cor G. Strezev și scenografului I. Sevastianov (invitat din Leningrad) ar putea fi apreciată ca „satisfăcătoare”, dacă mai avem în vedere că puțini au curajul să se apuce de Vrăjitoare.

Presa timpului spunea că spectacolul în cauză a rezistat în repertoriu, în special, datorită soliștilor, găsind uneori cuvinte elogioase pentru orchestră și cor. Remarcând succesul Lidiei Oprea în rolul titular, care s-a impus „prin vocea sa frumoasă și expresivă”, trecând în revistă măiestria T. Alioșina (Principesa), a lui F. Cuzminov (Cneazul) și G. Motinov (Bătrânul cneaz), menționându-l și pe M. Munteanu (Fiul cneazului), cronicarii analizau tot mai profund evaluarea în rolul Nastasiei a primadonei Maria Bieșu, pentru care a fost montată lucrarea. De menționat, că în vara anului 1974, în timpul turneului la Moscova (în Palatul Congreselor din Kremlin) și Leningrad, alături de alte nouă spectacole de operă, Vrăjitoarea a trezit un viu interes – nu numai pentru că opera nu văzuse lumina rampei scenelor acestor orașe de mai mulți ani, dar și pentru buna interpretare a ansamblului de soliști din Moldova”.

Dar cele mai montate în lume sunt balete lui P. I. Ceaikovski: Lacul lebedelor, Frumoasa din pădurea adormită și Spărgătorul de nuci, care s-au regăsit și în repertoriul Teatrul de Operă și Balet din Chișinău pe parcursul anilor…

Lacul lebedelor (1876) este primul balet scris de P. I. Ceaikovschi și unul dintre cele mai cunoscute, fiind pus în scenă pentru prima dată în 1877 în Moscova la renumitul Teatru Bolșoi, în coreografia lui Julius Reisinger, având ca sursă de inspirație o veche legendă rusă. Această lucrare nu s-a bucurat de succes, publicul n-a acceptat stilul „simfonic” al muzicii pentru balet. Dar în 1895, o nouă montare în viziunea coregrafică a lui Marius Petipa și Lev Ivanov la Teatrul Mariinski din Sankt-Petersburg a cucerit publicul. În străinătate pentru prima dată baletul a fost montat la New York în 1911, după care au urmat nenumărate montări în teatrele lumii.

Respectiv și publicul autohton, a reușit pe parcursul anilor să se bucure de câteva variante a baletului Lacul lebedelor de Ceaikovski. Prima montare a fost făcută în anul 1958 de Victor Boicenco (Leningrad), scenografie Piotr Zlocevski (pictor-scenograf la Teatrul de Operă și Balet din Odessa).

O nouă versiune a baletului a avut premiera la 25 noiembrie 1961 în viziunea coregrafului E. Dorofeev și a scenografiei Boris Piskun (scenograf la teatru moldovenesc anii 1957-1967), în 1968 același balet este montat de către S. Koreni în scenografia lui Lev Solodovnikov (Moscova) și ultima variantă a fost prezentată la 30 mai 1982, coregrafia Konstantin Sergheev (Leningrad) și scenografia M. Șeșleanikov.

În 1960 este montat baletul într-un singur act după poemul simfonic al lui P. I. Ceaikovski Francesca da Rimine pe un libret de Semion Drecin și Gheorghi Ghelovani, scenografia Konstantin Lodzeiski în care rolurile principale le dansau Piotr Leonardi (Paolo) și Eleonora Godova (Francesca).

În 1889 P. Ceaikovski compune al doilea balet Frumoasa din pădurea adormită, un balet-feerie în trei acte cu prolog și libret de I. Vsevolojski și Marius Petipa, inspirat din povestea lui Charles Perrault. Premiera spectacolului are loc la Teatrul Mariinski din Sankt-Petersburg, în 1890.

Baletul Frumoasa din pădurea adormită este montat de trupa de balet moldovenească în 1965, coregraf S. Tulubieva, scenograf P. Zlocevski, în care rolurile principale le interpretează Piotr Leonardi (Dezire) și Galina Melientieva (Aurora). Baletul va fi preluat în repertoriul Teatrului de Operă și Balet din Chișinău în 1989, de maestru de balet Tatiana Legat (Leningrad) în coregrafia lui Marius Petipa și K. Sergheev, scenografia V. Okunev, Irina Press.

După muzica lui P. Ceaikovski este pus în scenă baletul Serenada (1989), montată de maestru de balet M. Alexidze în scenografia lui Veaceslav Okunev.

Spărgătorul de nuci este al treilea balet scris de compozitor în 1892 după basmul scriitorului german E.T.A. Hoffmann și face parte din ultimele sale creații. În același an, acest balet în două acte, în coregrafia lui Marius Petipa este montat pe scena Teatrului Mariinski. Cât ar fi de paradoxal, dar această lucrare în timpul vieții compozitorului nu s-a bucurat de succes. Însuși Ceaikovski o considera compoziție nereușită.

Peste decenii, această poveste feerică de Revelion devine una dintre cele mai populare, în special, jucată în ajunul Anului Nou. Despre baletul Spărgătorul de nuci critica scria că: „un balet din lumea veche a devenit o tradiție de Crăciun în lumea nouă”. Din 1960 grație muzicii lui Ceaikovski el va căpăta o nouă viață.

Așa, premiera baletului Spărgătorul de nuci în republică are loc la 31 decembrie 1977, coregrafia Oleg Melnic în scenografia L. Kaușanski și N. Gușu. O nouă versiune va surprinde spectatorul autohton în 1998, prin coregrafia și regia lui Iuri Grigorovici (coregraf la Teatrul Bolșoi din Moscova), scenografia Simion Virsaladze (Tbilisi, de la Bolșoi).

În secolul XX, partiturile din balet au devenit cele mai cunoscute și utilizate în film și TV, precum ar fi dansul rus sau Valsul Florilor. Astfel, în lungmetrajul său muzical Fantezia (1940), Walt Disney își propune să vizualizeze muzica clasică. Printre fragmentele animate în film va fi și secvența din baletul Spărgătorul de nuci, care va fi de data aceasta departe de subiectul hoffmannian. Regizorul american vede în muzica compozitorului rus alte imagini. Prin intermediul imaginilor animate spectatorul este transferat într-o pădure de poveste unde spiridușii zboară, florile dansează sub Valsul florilor, chiar și populația din ocean înoată sincron sub ritmurile muzicii. Și toate aceste imagini feerice se nasc din muzica lui P. I. Ceaikovski…

Același Walt Disney creează lungmetrajul muzical de animație Frumoasa adormită (Sleeping Beauty, 1959) pe motivele baletului omonim al lui P. Ceaikovski, cu utilizarea muzicii acestuia. În acest film Disney a decis să-și realizeze visul său: dansul în nori a prințului și prințesei, considerând că „dragostea este vis, și acesta trebuie să existe în film”. Filmul a câștigat Premiul Oscar pentru muzică.

Peste două decenii și ceva, Richard Rich, unul din foștii regizori ai Studioului Disney va crea o fantezie muzicală de animație The Swan Princess (1994) bazat pe baletul Lacul lebedelor al lui Ceaikovski. Filmul va avea șapte sequel-uri și se va bucura de popularitatea tinerilor spectatori.

Atât povestea lui Hoffmann, cât și baletul pe muzica lui P.I. Ceaikovski va inspira regizorii filmelor de animație. Cea mai dramatică lucrare animată din perioada sovietică este considerat filmului Spărgătorul de nici (1973) în regia lui Boris Stepanțev. La ecranizarea baletului regizorul a utilizat filmări combinate și efecte tehnice care n-au mai fost repetate în animația sovietică. Pelicula a fost apreciată cu Premiul I la Festivalul Internațional de film pentru copii și tineret din Gijon, Spania.

Dar nu numai aceste balete renumite devin motive de inspirație pentru regizori, ci și alte opusuri. Astfel, părintele animației ruse și sovietice Ivan Ivanov-Vano, consideră rolul muzicii în film unul determinativ, încât în Povestea de iarnă (1945), Moș Gerilă organizează sărbătoarea în jurul bradului sub muzica lui P. I. Ceaikovski. În piesele pentru pian Anotimpurile va descoperi motive pentru crearea unui film omonim, bazat pe tradițiile și arta populară rusă. Din albumul compozitorului va prelua lucrările Toamna și Trioka, încercând să le găsească echivalente vizuale. Pelicula Anotimpurile (1969), creată împreună cu Iuri Norștein, este una dintre cele mai semnificative în creația regizorului, anume prin modalitatea de folosire a muzicii în film…

Regizoarea rusă Inesa Kovaliskaia se specializează pe filmele muzicale, în special, se adresează la lucrări clasice, ale celor mai cunoscuți compozitori. Pentru seria de filme Album copilăresc (Detskii album, 1976) au fost selectate 13 piese muzicale din culegerea de compoziții pentru pian cu același titlu al lui P. I. Ceaikovski. E o modalitate de-a promova muzica serioasă în mediul copiilor.

La creațiile muzicale ale lui P. I. Ceaikovski s-au adresat pe parcursul secolului XX mai mulți creatori de filme. Printre cei care n-au trecut indiferenți față de muzica marelui compozitor a fost și Ion Popescu-Gopo, regizor român, care în filmul său science-fiction Comedie fantastică (1975) introduce fragmente din muzica lui. În mod special, impresionează secvența, când tânărul, crescut între pereții unei nave spațiale, privind filme cu splendide peisaje ale Terrei, în acordurile Concertului pentru pian de Ceaikovski, începe să simtă un dor chinuitor printru pământul de care a fost rupt.

Filmul care îi familiarizează pe tinerii amatori de muzică cu viața și opera compozitorului este pelicula din seria Poveștile bătrânului pian: Piotr Ilici Ceaikovski. Elegie (2011) autorul scenariului Irina Margolina, regia Barry Purves.

Bibliografie

Aurelian Dănilă. Opera Moldovy. Chișinău: Prut internațional, 2008.

Aurelian Dănilă. Opera din Chișinău: privire retrospectivă. Chișinău: Prut internațional, 2005.

Elfrida Coroliov, Nicolae Aga. Baletul moldovenesc. Actori, roluri, spectacole. Chișinău: Biblioteca științifică centrală, 2015.

Text de Violeta Tipa, aranjare text Anastasia Moldovanu

2 gânduri despre „Muzica lui Piotr Ceaikovski în teatru și film

  1. A republicat asta pe CHIŞINĂU MUZICAL și a comentat:

    Marele compozitor rus P. I. Ceaikovski a împlinit la 7 mai 180 ani de la naștere. Măreața lui operă mzicală a avut o mare infliență asupra dezvoltării culturii muzicale a Chișinăului din perioada timpurie și îndeosebi a anilor ’50-’80 ai secolli XX, perioada de glorie a artei muzical-dramatice naționale

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: