//
Instrumente, Instrumente cu coarde, Instrumente din orhestra simfonică, Uncategorized, Violoncel

Violoncel – instrument muzical


Viol 1     Violoncelul este un instrument muzical care provine din ital. violoncello, germ. violoncell, rus. violoncel.

Istoric.  Între numeroasele tipuri de instrumente vechi cu coarde, pe care luteria italiană avea să le modifice, să le combine, dînd naştere celor de azi, figurau diverse modele de viole. Dintre aceste exemplare se pare că basul violei  şi viola da gamba (tenor) sînt cei mai direcţi strămoşi ai violoncelului. Primele transformări se datoresc aceloraşi iluştri constructori ai viorii: Gasparo da Salo, Paolo Maggini şi Andrea Amati, forma definitivă cristalizîndu-se în concepţia şi în atelierul lui Stradivarius din Cremona.

Descrierea instrumentului. O vioară mult amplificată, a cărei înălţime atinge 1,20 m, dar al cărei arcuş se micşorează la 72 cm, acesta este violoncelul, care se fixează în podea prin picioruşul cu vîrf din partea. de jos, susţinut lateral de genunchii executantului.

Posibilităţi tehnice şi expresive.  Cele 4 coarde ale violoncelului sînt acordate cu o octavă mai jos decît la violă. Întinderea sa este remarcabilă, cuprinzînd-o aproape în întregime pe cea a violei, la care adaugă încă o octavă, ceea ce face ca pentru violoncel să fie folosite trei chei, după cum cîntă în registrul grav, mediu sau acut (cheia lui fa, do sau sol): Viol 2

Personalitatea muzicală a violoncelului se conturează puternic de la glasul său amplu, viril şi plin de căldură din registrul grav, pînă la cantabilitatea suavă, delicată, dar plină de emoţie a registrului înalt. Nu se poate vorbi la violoncel de acel strălucitor (brillant) propriu altor instrumente. Nobleţea sunetului său se remarcă chiar şi atunci cind execută pasaje de agilitate, în registrul înalt, cînd timbrul său degajă un aer de sentimentalism sau de sobrietate. Trecînd prin registrul vocii de tenor, unde specificul violoncelului apare din plin, ultimele sunete, cele mai înalte, au alt colorit decît corespondentele lor de la vioară. Mai consistente, mai putin fluide sau transparente, ele emană un caracter dureros, foarte pătrunzător, chiar violent. Această variată şi expresivă gamă de colorit şi posibilităţi au făcut din el al doilea mare solist al familiei instrumentelor cu coarde. Într-adevăr, toate felurile de atac şi resurse tehnice enumerate la vioară rămîn, la violoncel, nu numai valabile, dar şi amplificate. Pizzicati (sunetele ciupite) capătă la violoncel, datorită lungimii coardelor, o sonoritate rotundă, prelungă, bogată, adîncă. Flajeoletele (sunetele naturale) sînt aici mai multe la număr, graţie tot lungimii coardelor. Unele din ele (cele mai înalte pe coarda do) au sonorităţi foarte deosebite, aidoma tulnicelor noastre. Tehnica modernă a acestui instrument, care între altele în anumite situaţii, permite folosirea şi a degetului mare, neutilizat la vioară şi violă, a emancipat simţitor rolul şi literatura dedicată violoncelului.

Rolul în orchestră. (numărul respectiv al violoncelelor este 8 – 10). Privind rolul său din punct de vedere istoric, constatăm că la început violoncelul, ca şi strămoşii lui, e chemat numai cu rol de bas (ceea ce-i justifică acest nume). Multă vreme el va servi numai la susţinerea basistică a cîntării, chiar şi în procesiunile în aer liber.

Deşi, instrument nu e prea portativ, executanţii vremii susţineau partea de violoncel şi muzical şi material, perforînd spatele instrumentului unde se întroducea un cîrlig de lemn de care se agăţa. Aproape toate partiturile clasice, în marea lor majoritate prezintă violoncelele şi contrabasurile pe acelaşi portativ, acordînd aceeaşi desfăşurare ambelor partide.

Tot lui Beethoven îi revine meritul de a fi pus primul în valoare resursele violoncelului, acordîndu-i roluri melodice solistice, mai ales în mişcările lente ale simfoniilor, unde-şi desfăşoară din plin cantabilitatea pătrunzătoare. Violoncelul capătă astfel un rol de tenor, de neînlocuit în orchestră. Tehnica modernă, de care am mai pomenit, înalţă glasul violoncelului prin registrul de alto şi chiar de sopran, oferind un alt colorit decît cel al violelor şi viorilor. Tensiunea şi pasiunea melodiilor cîntate pe coarda cea mai înaltă (la) sînt din plin utilizate în literatura modernă. Cînd armonia este încredinţată coardelor, violoncelele sînt chemate să susţină în registrul lor sunetele ce le revin, folosind, dacă e cazul, coardele duble, mai rar triple. Orchestraţia modernă utilizează, de asemenea, divisi, adică împărţirea violoncelelor în grupe, care-şi distribuie diferitele sunete din acord.

violoncel manual

Vezi în catalogul electronic: Violoncel pentru începători, M. P. Mărgineanu

Anunțuri

Despre biblioart

Filială în structura BM, specializată în domeniul artelor (istoria şi teoria generală a artei; landşaft şi sistematizare teritorială şi urbanism; arhitectură; arte plastice - pictură, sculptură, ornament; grafică; fotografie; muzică, teatru, coregrafie, sport)

Discuție

Trackback-uri/Pingback-uri

  1. Pingback: The cello – Violoncelul – lutierulsimon - 08.08.2016

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: