Timpanii sînt cele mai importante instrumente din familia percuţiei, fiind osatura şi baza ritmică a orchestrei, uneori încredinţîndu-li-se chiar şi rol melodic şi armonic. Instrument foarte vechi, timpanul este semnalat încă din antichitate şi sub diferite forme, dimensiuni şi materiale, îl găsim la diferite popoare şi latitudini geografice (chinezi, perşi, arabi, indieni etc). Timpanul e format dintr-un bazin emisferic de alamă şi aramă, acoperit cu o membrană din piele de viţel, întinsă cu ajutorul unei serii de chei fixate pe rama care o mărgineşte şi care, prin înşurubare, îi determină înălţimea sunetelor. În ultima perioadă au fost răspândiţi timpanii automaţi, cu lşevier, cu o pîrghie care acţionată de o pedală, întinde membrana instantaneu la sunetul dorit. Timpanii sînt loviţi cu baghete, la capătul cărora sînt nişte sfere de pîslă, burete, piele sau talpă, de diferite densităţi, după indicaţiile de intensitate şi efect cerute.
Timpanilor li se pot încredinţa cele mai complexe formule ritmice, în orice intensităţi. Ei sînt capabili să redea murmurul cel mai imperceptibil şi merg pînă la dezlănţuirea sonoră a unei uriaşe prăbuşiri. Sînt două tipuri de timpani: mari şi mici. Întinderea lor este:
La clasici întîlnim o pereche de timpani – unul mare, altul mic – acordaţi, de obicei, la interval de cvintă. Marea majoritate a capodoperelor clasice şi în bună parte romantice e susţinută numai de această pereche de timpani. Începând cu romanticii şi dezvoltându-se în şcolile naţionale, orchestraţia modernă utilizează din plin o familie tot mai numeroasă de instrumente de percuţie, multe din ele făcând parte din tezaurul instrumentelor populare, venind să susţină o esenţă ,uzicală care le solicită.
CHIŞINĂUL MUZICAL 