Harpa – (Ital. arpa; fr. harpe; germ. Harfe; engl. harp; rus. harfa). Despre harpă s-a spus că nu există nici un alt instrument a cărui formă să fie mai cunoscută dar a cărui origine să fie mai neclară. În definirea ei, a fost deseori confundată cu lira, cithara sau altele. În ce priveşte provenienţa denumirii, există numeroase explicaţii, rădăcina cuvîntului harpă sau arpa apărînd în lexicul diferitelor popoare. Pînă la urmă, unii istorici au propus o explicaţie de natură onomatopeică, adică harp sau arp ar fi însăşi imitarea sonorităţii pe care o fac degetele cînd ciupesc coardele instrumentului. Originea harpei este deocamdată imposibil de fixat în timp şi spaţiu, fiind prezentă (după mărturiile scrise sau reprezentările din domeniul plasticii) încă din anti-chitate la diferite popoare, considerabil distanţate geografic. Harpa exista la Egipteni, picturile mormintelor înfăţişînd diferite tipuri de harpe, din ce în ce mai evoluate. După unele texte, instrumentul ar fi fost cunoscut sub cea de-a doua dinastie (aproximativ între anii 4000-3500 î.e.n.), în orice caz, originea sa pierzîndu-se în trecutul şi mai îndepărtat. 
Din cea de-a patra dinastie (vechiul imperiu) ne-au rămas reprezentările cîtorva exemplare. La asiro-caldeeni, indieni, chinezi, japonezi, evrei, perşi, vechii greci ş.a. găsim harpa, sub diverse modele, încă din cele mai vechi timpuri. În ceea ce priveşte aparitia ei în Europa şi în era noastră, Occidentul a cunoscut-o mai întîi în ţările nordice, a căror dispută în acest sens se dă între scandinavi, germani şi, mai ales, între Irlanda, Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor. Pînă în cea de-a doua jumătate a secolului XVII, coardele harpei sînt fixe, adică lungimea lor nu poate fi modificată, ceea ce face ca posibilităţile instrumentului să fie apreciabil limitate.
După aplicarea unor dispozitive ingenioase, dar nesatisfăcătoare, către anul 1720 Hochbrucker concepe şi aplică pedalele care lungesc sau micşorează lungimea coardelor, dispozitiv perfecţionat de o serie de constructori, printre care unii mai remarcabili, cum sînt fraţii Cousineau şi Nadermann; aceştia deschid calea spre construirea tipului actual de harpă cu dublă mişcare, realizat între 1810-1820 de către un cu-noscut constructor de piane, Sébastien Erard.
Descricrea instrumentului şi funcţionarea lui.
Harpa tip Erard, consacrată astăzi toate ţările, este alcătuită dintr-un cadru oarecum triunghiular, în care sînt fixate 47 de coarde din intestine de oaie, dintre care unele sînt colorate pentru a putea fi mai uşor recunoscute de executant. În partea de sus, se găseşte consola, formată din lemn de paltin şi scoruş, de o mare soliditate, cu găuri prin care trec pivoţii mecanismului de scurtare a coardelor şi cuiele, în care, prin înşurubare, se fixează şi se acordează coardele. La capătul de jos, coardele sînt fixate în butoane de abanos şi trec prin găurile respective ale cutiei de rezonanţă, formată din trei placaje puternice din lemn de fag, arţar sau palisandru, întărită înăuntru printr-un schelet uşor şi închisă cu o placă de rezonanţă, ca la pian, din lemn de brad. Latura verticală a triunghiului, coloana, susţine şi reuneşte consola şi cutia de rezonanţă. Făcută din lemn de paltin, ea este găurită ca un tub, prin care trec vergelele de oţel ce leagă pedalele de mecanism. Jos, la baza harpei, se găseşte o cutie, un adăpost, care conţine cele şapte pedale, cîte una de fiecare sunet (do, re, mi, la, sol, la, si) putînd fi scoase din poziţia iniţială şi fixate în cîte alte două crestături, fiecare mişcare scurtînd coarda şi schimbînd sunetul cu cîte un semiton.
Instrumentul emite sunetele prin ciupirea coardelor numai cu patru degete de la fiecare mînă (degetul mic nu se foloseşte) sau prin lunecarea cu unul sau mai multe degete pe şirul de coarde (glissando).
Posibilităti tehnice expresive. Întinderea harpei cuprinde un spaţiu sonor apreciabil: 
Registrul grav are o deosebită plinătate, rotunjime şi forţă. Registrul mediu este prin excelenţă cantabil, fiind foarte des pus în valoare. Registrul înalt este strălucitor, pînă la tăios, şi se potriveşte mai ales mişcărilor rapide. Instrumentistul acţionează la harpă prin emiterea simultană a mai multor sunete (acorduri placate), prin înşiruirea succesivă a sunetelor din acord (arpegiere), prin intonarea unei melodii, acompaniate ,sau nu tot de harpă, sau prin alunecarea pe coardele dinainte fixate. Sunetele pot fi obişnuite sau flajeolete, cînd – prin atingerea coardei la jumătatea lungimii, cu marginea mîinii – se obţin nişte sunete mai şterse, mai stranii. De asemenea, jos, lîngă placa de rezonanţă se obţine o sonoritate deosebită, mai pătrunzătoare decît în restul coardei.
Cu ajutorul pedalelor, executantul obţine înălţimea sunetelor dorite, manevrîndu-le după nevoie, chiar în timpul cîntatului. Acţionînd asupra pedalei do se modifică înălţimea tuturot do-urilor, apăsînd sau ridicînd pedala de re, se modifică înălţimea tuturor re-urilor ş.a. Luată în ansamblu, harpa creează o imagine şi o atmosferă de poezie, de fluiditate, de aerian, de visare, de feeric şi de gingăşie, utilizate din plin mai ales de compozitorii moderni.
Rolul în orchestră. În ansamblul orchestral, rolul harpei este perfect conturat şi limitat, el este decorativ, de coloratură. Harpa ne atrage atenţia în mod cu totul deosebit, dar nu ne poate reţine prea mult, dat fiind, lipsa sa de varietate în timbru, ceea ce riscă să provoace monotonie. 
De obicei apariţia ei vine fie să întărească, dînd un impuls ansamblului cu un val sonor plin de elan, fie singură, pentru a desena un acompaniament sau pentru a crea o imagine transparentă de fluid, de graţie, de jocuri de apă sau alt element decorativ.
Surse:
1. Pașcanu, Alexandru. Despre instrumentele muzicale. – Buc. : Ed. Muzicală, 1980. – pag. 39-44.
CHIŞINĂUL MUZICAL 