Pianul – (ital. pianoforte; fr. piano; germ. klavier; eng. piano; rus. fortepiano ) este un instrument muzical foarte răspândit, dacă ne prim la instrumentul dotat cu ciocănele, el nu numără decât vre-o două secole. Dacă ne lărgim sfera și ne afiliem la instrumentele cu coarde și claviatură, atunci originea sa atinge evul mediu. Teoreticienii însă, nesatisfăcuți de tinerețea instrumentului, merg înapoi, până în antichitate, la unul din cele mai primitive și simple instrumente cu coarde, monocordul, o cutie de rezonanță pe care era întinsă o coardă ce urma să fie pusă în vibrație prin diferite procedee. Mai apropiat ca mod de producere al denumire nu neagă înrudirea cu clavicembalul și a cărui veche origine se pare a fi orientală. În timp ce Stradivarius desăvârșea în atelierul său din Cremona minunatele sale exemplare, mai la sud, peste Apenini, în Florența, constructorul Bertolommeo Cristofori dă în anul 1711 un nou tip de instrument cu coarde și ciocănele, la care putându-se acum cânta și încet și tare, adică piano e forte, care va fi denumit pianoforte sau piano, pian. Denumirea aceasta era totodată o replică, o precizare și o distincție făcută față de instrumentele anterioare, care nu puteau realiza această varietate de tărie. Vom enumera câteva tipuri de instrumente la care făcea aluzie pianoforte. Clavicordul este semnalat către sfârșitul veacului XIII și începutul celui de-al XIV-lea. Format dintr-o cutie de rezonanță triunghiulară, pe care sânt întinse un număr de coarde de metal, și este înzestrat cu o claviatură de 2-3 octave. La capătul fiecărei clape se găsește câte o lamă de alamă care lovește coarda. Spineta (epinetă) mai mare decât clavicordul, folosea un mecanism care determina cu vârful unei pene să zgârâie, să ciupească coarda respectivă. Clavecinul se prezenta tot ca spineta, era ceva mai mare și se folosea câte două coarde pentru o notă, ceea ce întărea oarecum sunetul. Forma sa se apropia de aceea a pianelor cu coadă de azi. În anul 1711 data apariției primului pianoforte, este relativă ca și paternitatea acordată lui Cristofori. Premergătorii acestei invenții nu lipsesc și se pare că în aceeași epocă și în locuri diferite fără să se știe unul de altul; la paris, constructorul de instrumente muzicale Marius dă la iveală, în anul 1716, un clavecin cu ciocane de lemn; în Germania, Schroeter din Dresda și Silbermann din Freyberg, la care se adaugă numele lui Erard (reformatorul harpei), aduc remarcabile perfecționări. Cu timpul clavecinul, cu slabele și limitatele sale resurse, nu mai poate face față cerințelor din ce în ce mai variate și mai pretențioase ale muzicii din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea și se retrage treptat pentru a face loc pianului. Dar pianul, la rândul său, n-ar fi înlocuit clavecinul dacă ar fi rămas în faza inițială (greoi, zgomotos, inegal ca sunet). Numeroși constructori s-au ocupat de perfecționarea lui, făcându-l să evoluieze rapid și consistent, ducându-l la performanța remarcabilă din zilele noastre.
Descrierea instrumentului. În urma evoluției de-a lungul celor două secole, tipurile de pian s-au fixat la: pianul drept (pianina) și pianul cu coadă, fiecare cu mici variații în dimensiuni și modele. Ceea ce rămîne comun în alcătuirea unui pian este placa de rezonanţă făcută dintr-un lemn special de brad, prevăzută cu nişte bare care o întăresc pentru a rezista la puternica tensiune a coardelor. Pe placă se fixează un suport care susține placa de metal sau cadrul metalic în care sînt fixate coardele la una din extremităţi. Coardele nu sînt întinse în linie dreaptă. De la cuie, ele deviază peste un prag de metal şi după o anumită porțiune, trec peste unul de lemn. În această porțiune ele sînt lovite de ciocănele şi puse astfel în vibrație. Ciocănelele, învelite în pîslă (fetru), funcționează prin-tr-un mecanism destul de complicat pentru a fi descris aici. Asupra lor se actionează prin clape (taste) albe și negre, respectiv din fildeş şi abanos, sau alte înlocuitoare mai puțin costisitoare. Pedalele acționează asupra intensității şi culorii sunetului, cea din dreapta (de forte) ridică un dispozitiv de surdinare lăsîndu-le să vibreze liber, cea din stînga (de piano), fie că interpune o pîslă, sau apropie ciocănelul de coardă, fie că deplasează întreaga claviatură pentru a face ca ciocănelul să lovească mai puține coarde, micşorînd astfel intensitatea su-netelor. Cum va lovi un ciocănel în mai puține coarde? Trebuie precizat că, pentru un sunet, în registrul înalt şi mediu se fixează trei coarde; în grav, cîte două coarde, în subgrav, cîte una. Ciocănelul, în mod obişnuit, loveşte deodată trei sau două coarde, după registrul respectiv. Cu pedala de piano, ciocănelele se deplasează lateral şi nu mai prind din trei coarde decît două în acut şi una în mediu. La unele modele mai evoluate — denumite aliquot — se fixează în registrul supraacut, deasupra fiecărui grup de cîte trei coarde, o a patra, care vibrează prin simpatie (antrenată de vibrațiile celor de jos, lovite direct), ceea ce produce o sonoritate mai răspicată, mai cristalină, mai consistentă, mai întărită.
Posibilități tehnice şi expresive. Întinderea pianului este fără rival (în afară de orgă) şi cuprinde scara muzicală a întregii orchestre, depăşind-o chiar :
Egal, omogen pe toată întinderea sa, pianul oferă o sonoritate extrem de mlădioasă şi variată în colorit, de la şoapta care te face să uiți că este vorba de un instrument de lovire, pînă la tumultul furtunos, în care ai impresia că se dezlănţuie o întreagă orchestră. O tehnică facilă în ceea ce priveşte intonația, ca şi marea comoditate a sunetului, gata fixat în înălțime, au permis executantului îndreptarea spre alte eforturi, în care, pe primul plan se situează calitatea sunetului şi detaşarea planurilor sonore Și o remarcabilă agilitate atît monodică cît şi polifonică.
Instrument polifonic prin excelență, pianul se bucură şi de o independență remarcabilă, prin faptul că poate cînta şi melodia şi acompaniamentul, ceea ce explică evoluția și rolul său deosebit în ansamblul instrumentelor muzicale. Independența celor două mîini asigură preponderența melodiei asupra acompaniamentului, oriunde s-ar produce ea. Toate efectele îi sînt proprii, în viteze surprinzătoare. Singura infirmitate a pianului este aceea de a nu putea prelungi sunetul după voie. Pentru întreţinerea lui trebuie să se recurgă Ia tremolo (o înnoire repetată într-o trepidație regulată), care însă este altceva ca efect. Nenumăratele sale resurse explică splendida carieră solistică de care se bucură din plin, ca şi faptul că este cel mai răspîndit instrument, nelipsit şi de sub degetele compozitorului, dirijorului, ca şi ale oricărui interpret muzical, la care se adaugă imensa majoritate a amatorilor, contribuind astfel simţitor la educarea muzicală.
Rolul în orchestră. În orchestră, rolul pianului se desfăşoară pe două planuri distincte: primul, oarecum extern (cel mai vechi și cel mai important), este acela de solist, cu acompaniamentul orchestrei; al doilea (ceva mai recent), integrează pianul în masa instrumentelor din orchestră, orchestratorii moderni aducînd și timbrul său deosebit în îmbogăţirea coloritului orchestral. În acest al doilea caz, aparițiile sale se fac rar, cu grija de a fi semnalate şi detaşate.
Surse:
1. Pașcanu, Alexandru. Despre instrumentele muzicale. – Buc. : Ed. Muzicală, 1980. – pag. 44-53.
CHIŞINĂUL MUZICAL 